filarmonic@ – 45/2009

Joi, 5 noiembrie 2009, 19.00
Filarmonica din Oradea
Concert simfonic
Dirijor: Romeo Rîmbu
Solistă: Rusandra Panfili (Republica Moldova)
În program:
J. Sibelius: Concert pentru vioară și orchestră în re minor
E. Elgar: Variațiunile Enigma

Jan Sibelius (1865-1957)
“Puţini mari compozitori au avut parte de aprecieri atît de contradictorii precum Sibelius. Iată într-adevăr un artist despre care, pe de o parte, de la intrarea lui în scenă, în jurul anului 1890, s-a vorbit încontinuu şi care rămîne unul dintre puţinii compozitori ai secolului XX care a suscitat din abundenţă comentarii de ordin strict muzical (numeroasele analize ale celor şapte simfonii ale sale), dar care, pe de altă parte, a fost trecut total sub tăcere, cel puţin pînă într-o perioadă recentă, în mediile aşa-zise de avangardă, numele lui nefiind nici măcar menţionat în unele lucrăti foarte serioase de istorie a muzicii secolului XX. Foarte frecvent, Sibelius nu a fost comentat decît în termeni pitoreşti sau mitologici. De aici, falsa idee a unui Sibelius izolat de muzica epocii sale, precum Finlanda de restul Europei. În realitate, de-a lungul întregii lui vieţi active, Sibelius a fost un mare călător, cunoştea la perfecţie şi ţinea cont de tot ceea ce se petrecea în jurul lui. Toate acestea nu înseamnă că singurătatea exista mai puţin pentru el şi că nu o resimţea cu duritate, dar ea se situa la un nivel diferit, mult mai interesant.
Pentru a reveni la judecăţile contradictorii care s-au făcut relativ la Sibelius, trei citate ar ajunge pentru a le ilustra: ‘Cel mai mare simfonist după Beethoven’ (Cecil Gray, 1931); ‘Eternul bătrîn, cel mai prost compozitor din lume’ (René Leibowitz, 1966); ‘Principalul reprezentant, împreună cu Schönberg, al muzicii europene, după moartea lui Debussy’ (Constant Lambert, 1934). Reacţia împotriva lui Sibelius a atins puunctul culminant în preajma morţii sale, la începutul marelui val serial de după al doilea război mondial şi respectiv în perioada în care au început şi reacţiile împotriva acestui val (în Anglia, exista, în plus, sentimentul de vinovăţie că, după 1930, Sibelius fusese ridicat în slăvi, în detrimentul lui Schönberg, Berg, Webern şi chiar Stravinsky). Astăzi, reculul timpului permite observarea limpede a acestei situaţii, iar problemele actuale ale muzicii conferă din nou întreaga valoare atitudinii sănătoase a unui Constant Lambert, care în Music Ho! (1934) a avut clarviziunea de a cita printre capodoperele recente în acelaşi timp Variaţiunile pentru orchestră de Schönberg (1928) şi Simfonia a VII-a de Sibelius (1924).” (Dicţionar Larousse de mari muzicieni, 2000)

Edward Elgar (1857-1934)
“În anii ’30 ai secolului nostru, criticii nu au reuşit să vadă, dincolo de postromantismul strălucitor al lui Elgar, faptul că muzica lui se remarca printr-o anumită particularitate. Spre deosebire de predecesorii lui victorieni, Elgar avea o individualitate ieşită din comun. Este adevărat că orchestra lui pornea de la cea a lui Strauss sau Wagner, iar formele simfonice şi concertistice de la Brahms, dar melodiile şi modul de mînuire a formelor erau definitorii pentru el. Melodia lui Elgar, cu tensiunea ei curioasă, cu intervalele ample şi salturile exuberante, cu spiritul său englezesc, puternic şi încrezător (greu descris în cuvinte, dar evident), este recunoscută imediat ca operă aparţinînd unui anumit compozitor din istoria muzicii şi nimănui altcuiva.” (Harold C. Schonberg, Vieţile marilor compozitori)
“Între moartea lui Handel în 1759 şi afirmarea lui Edward Elgar în ultimul deceniu al secolului trecut, în Anglia n-a existat nici o personalitate majoră în domeniul muzicii. […] Elgar s-a abătut de la vehile tipare. A fost recunoscut drept cel mai mare compozitor al Angliei şi s-a bucurat de o reputaţie imensă în timpul vieţii. Apoi a scăzut rapid, pentru a creşte din nou în anii ’60 ai secolului nostru. […] Căderea lui Elgar în desuetudine timp de mai multe decenii trebuie pusă nu numai pe seama esteticii neoclasice, cu repulsia ei faţă de romantism, ci şi a interesului faţă de naţionalism, reprezentat în Anglia de Ralph Vaughan Williams şi reînvierea şcolii elisabetane. […] Naţionaliştii s-au orientat spre fondul nativ, dar Elgar n-a vrut să procedeze în acelaşi fel. El considera că datoria compozitorului este să inventeze melodii, nu să le citeze sau să pornească de la temele trecutului. […] În 1900, Elgar era deja cel mai vestit compozitor din Anglia, mai ales după uriaşul succes cu Variaţiunile Enigma din 1899.” (Harold C. Shonberg, Vieţile marilor compozitori)

Citeste mai departe