Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă!

Pentru că ambrozia e-n floare și pentru că în august pot număra pe degetele de la o mână de câte ori am dormit o noapte întreagă, fără a mă trezi speriată că mă sufoc, am ajuns la o tanti alergolog. Cabinet privat. Tânără, drăguță, înțelegătoare, mi-a explicat una-alta, m-a consultat pentru a fi sigură că simptomele mele sunt de alergie, nu de o sinuzită.
Mi-a recomandat un tratament și ne-am despărțit cu gândul că ne-om revedea peste o lună, după ce voi trece peste perioada aceasta. Am plecat cu optimism și cu zâmbetul pe buze din cabinetul doctoriței. Prin felul său cald mi-a transmis că e o soluție pentru problema mea și că nu-i cazul să disper. Numai cine suferă de câte o boală cronică ori de-o alergie agresivă poate înțelege cât de liniștitor e gândul că ești tot mai aproape de o soluție permanentă.
Optimismul meu s-a diminuat pe măsură ce intram în farmacii pentru a-mi procura medicamentele. Am intrat în 8 farmacii diferite, în fiecare găseam ori câte un medicament, din cele 4 de pe rețetă, sau o doză incompletă. Din fericire, și farmacistele au fost amabile și înțelegătoare și-au avut grijă să mă îndrume către farmaciile unde anumite medicamente erau pe stoc. Și apreciez nespus de mult ajutorul unor străini empatici. Într-un final, după o oră de căutat și alergat prin oraș, am reușit să cumpăr toate medicamentele prescrise. Iar portofelul meu s-a ușurat de vreo 250 lei. Dar abilitatea de a respira pe nas, de a scăpa de senzația de sufocare, e neprețuită. 
Răbdare, că ajung și la atitudinea care m-a făcut să scriu articolul acesta.
Pentru a ajunge la birou în timp util, am urcat în primul taxi pe care l-am găsit în stație. City Taxi. Un Logan roșu condus de un nene trecut binișor de 55 de ani. Genul de om care, din scaunul de șofer de taxi, le știe pe toate. Și e mare naționalist, mare justițiar, ba chiar e un fan înfocat al lucrurilor bine făcute de către românii viteji ai acestei țări. Îi spun adresa unde trebuie să ajung și, nici nu apuc să-mi trag sufletul pe banchetă, începe nenea să vocifereze teoria aia stupidă a românilor sclavi la ei acasă. Redau cât mai rețin din dialog:
– El: „Ce treabă-i asta, să ajungem noi după atâția ani de la revoluție, să fim sclavi la noi în țară? Unde-n lumea asta mai găsești așa ceva?! Noi mergem la ei să-i facem sclavii noștri?! Nu mergem! De ce vin ei aici?! Că suntem fraieri, d-asta, vă spun io, domnișorică!”
– Eu: „De ce spuneți că suntem sclavi?”
– El: „Că toate companiile astea vin și ne iau toate resursele, ne dau de lucru pe salarii de nimic și apoi pleacă la ei în țară bogați. Ne fură munca și viețile, că și așa suntem vai de steaua noastră. Da, de aiasta vin ăștia, străinii la noi, că suntem ieftini și niciun politician nu le zice nu, ba chiar le și pupă picioarele. Ia să fi fost un premier hotărât, să zică „valea!” și hai să facem noi, câte s-ar mai fi făcut în țara asta. Ohoo! Că suntem bogați, avem de toate. Dar n-are cine, că politicienii ăștia români mai degrabă fură decât să facă ceva bun, ceva de viitor…”
– Eu: „Și dacă nu ar fi companiile din afară, ce-ar trebui să facă toți oamenii care au locuri de muncă în parcul industrial?”
– El: „Să lucreze la români! Că de aia trăiesc aici, pe pământul ăsta românesc! Păi, ce, noi nu știm să facem d-astea? Păcat că ne jecmănesc ăștia, politicienii, că de nu, luam noi fața Europei cu bogățiile noastre. Dar nu mai are cine să facă muncă. Bătrânii nu mai pot, iar tinerii … ehe, tineretu’ aiestea numa’ păcănele, telefoani scumpe și salariu de menejer ar vrea. Dar să nu muncească.”
Mi-am ținut părerile pentru mine, pentru că mi-era clar că omul nu înțelege un argument rațional ori economic. E cam trist când tâmpeniile antenelor și-ale realităților paralele cu realitatea țin loc de argumente. Mă rog, în taxi sunt amuzante, dar când aceleași inepții se repetă pe micile ecrane și sunt vândute sub denumirea de „adevăr”, parcă nu mai e așa de hilar.
Ajungem în parcarea firmei, și-l aud pe șofer: „iote la ăștia, ce parcare lojică și-or tras, fain așe! Iote, au și loc de taxi, pot opri aci fără să deranjez pe cineva”. Mi-a cerut 20 lei pe o cursă care-ar fi undeva la 16-17 lei, nu mi-a dat bon. Probabil pentru că am venit să lucrez la japonezi!
Ca șoferul de taxi, care visează schimbare și o viață mai bună, sunt mulți alții. Vrem infrastructură, vrem parcări și parcuri, vrem industrie și comerț, dar parcă e mai comod să ocolim regulile. Să se schimbe alții și poate atunci vom începe să umblăm și noi la atitudine. Până atunci ne miorlăim că nu ne convine când se lucrează pe stradă, pentru a se îmbunătăți sistemul de termoficare, ne isterizăm când ni se cere să plătim parcarea, ori devenim agresivi când ni se atrage atenția că nu e voie să parcăm pe locurile destinate persoanelor cu handicap. Pentru că suntem români, ce pana noastră, noi ne pricepem la orice!
N-am nicio concluzie, voiam doar să scriu articolul acesta ca peste 10-15 ani să pot observa dacă se schimbă ceva sau ba.

The post Vrem schimbare, dar numai dacă alții se schimbă! appeared first on Lilisor's blog.

No related posts.

Citeste mai departe